*****
MAGIA FILMELOR: POVESTEA CINEMATOGRAFULUI / THE STORY OF THE CINEMA / Traducere din limba engleza
LOOK AND LEARN / No.681, 1st February 1975
*
SMECHERIILE MESERIEI
*
Inovatiile si descoperirile tehnice formeaza unul dintre cele mai fascinante capitole din povestea Cinematografului. Adaugirile de sunet, culoare si efecte speciale pe ecran aveau sa provoace senzatie atunci cand au fost folosite pentru prima data.
,,- Inca n-ai auzit nimic?!"
Publicul amutise (i se taiase respiratia) cand a auzit aceste cuvinte.
De ce ar trebui ca aceasta simpla linie de dialog sa provoace o asemenea reactie in Cinematograful Warner, plin, din New York in noaptea de 6 octombrie 1927?
Tacerea de treizeci de ani a cinematografului fusese rupta! Pentru prima data, un actor se auzea vorbind pe ecran si a fost o senzatie.
*****
*****
Filmul a fost ,,Cantaretul de Jazz" si actorul, Al Jolson, un celebru cantaret popular al zilei. Initial, a fost planuit ca o imagine muta, cu muzica si trei melodii adaugate, dar Jolson a creat cateva randuri de dialog si s-a nascut prima imagine vorbita. Practic a fost un film slab, dar efectul sau asupra industriei cinematografice a fost zdrobitor.
Acesta nu a fost in niciun caz prima incercare de a uni sunetul cu imaginile in miscare. Kinetofonul lui Thomas Edison, inventat cu multi ani in urma, a fost primit ca putin mai mult decat o noutate si a fost curand abandonat. Au urmat cateva procese similare, toate bazate pe principiul sincronizarii unui disc de gramofon cu o imagine de film in miscare.
Cel mai de succes dintre acestea a fost un sistem dezvoltat de Compania Western Electric din America, care l-a oferit diferitelor studiouri de film din Hollywood. Cei mai multi dintre ei au fost reticenti in a cheltui sume uriase de bani pentru ceea ce s-ar putea dovedi a fi pur si simplu o fantezie trecatoare. Exceptie a fost Warner Brothers care s-a intamplat sa aibe probleme financiare atunci. Au decis sa mizeze tot ce aveau pe un singur pariu disperat - sunet. Au cumparat drepturile asupra sistemului Western Electric si l-au numit Vitaphone.
Companiile de film rivale si proprietarii de cinematograf au fost la inceput precauti si au ezitat sa instaleze noile echipamente costisitoare necesare pentru vorbit. Multi erau siguri ca acest nou fenomen se va estompa rapid si succesul tacerilor bine stabilite va continua. Cu toate acestea, cozile din ce in ce mai lungi pentru a vedea ,,Cantaretul de Jazz" i-au pus pe ganduri din nou.
Pentru inceput, majoritatea filmelor care au urmat au fost si partial-vorbite. Incercand sa profite la cererea publicului, studiourile s-au grabit sa adauge una sau doua scene de dialog la filmele mute deja finalizate.
Panica si haos s-a raspandit in toata lumea filmului. Primele victime ale revolutiei sunetului au fost multe dintre vedete. Cateva vedete feminine aveau accente straine groase, pe care inregistrarea timpurie a sunetului le-ar fi facut complet de neinteles. Unele vedete masculine aveau voci subtiri, ascutite, care le-au spulberat imaginea de ,,barbati virili" (he-man) de pe ecran.
In studiouri, camera cu operatorul sau trebuia sa fie complet inchisa intr-o cabina izolata fonic, captusita, practic etansa, pentru a impiedica sunetul varait / zbarnait al camerei sa nu fie captat de microfoane.
Primele microfoane erau destul de insensibile si trebuiau ascunse in locuri atat de improbabile, cum ar fi vaze cu flori, in spatele ornamentelor, etc. - oriunde intr-o raza scurta de actiune a actorilor, oriunde s-ar afla acestia pe platoul de filmare. Acest lucru, combinat cu imposibilitatea filmarii in aer liber, a produs un rezultat static, destul de plictisitor. Aceste prime audio se comparau foarte nefavorabil cu tacerile care atinsesera un varf ridicat de calitate pana in acel moment.
Sistemul Vitaphone in sine a fost departe de a fi inofensiv in cinematografe. Daca sincronizarea discului si a filmului a depasit pasul, rezultatele au fost adesea hilar / teribil de amuzante. Din gura deschisa a eroului puternic si frumos ieseau uneori vocea ascutita, asemeni vocii de fata.
Au existat alte probleme si, in total, a fost o metoda mai degraba nesatisfacatoare, care a fost in curand completata de procesul de inregistrare optica a sunetului. Sistemul, in care coloana sonora este imprimata pe partea laterala a filmului, a fost dezvoltat si in anii '20, in principal de Dr. Lee DeForrest in U.S.A., dar, fiind mai implicat din punct de vedere tehnic, a durat mai mult pana la perfectionare.
In ciuda tuturor, un lucru era sigur. Publicul a spus foarte clar ca vrea filme vorbite si pana in 1930, cu foarte putine exceptii, filmele mute erau moarte.
O alta piatra de hotar in istoria cinematografului a fost adaugarea de culoare.
Aproape de la inceput, pionierii filmului au experimentat. O metoda foarte grea timpurie a implicat nuantarea laborioasa a fiecarui cadru de film manual. S-au incercat procese chimice, precum Dufaycolour, Cinecolor, Trucolor, etc. Unele au fost ingrozitoare si in cel mai bun caz erau complet incapabile sa surprinda adevaratele tonuri de piele ale actorilor sau culorile naturale ale fundalului.
O metoda simpla, desi nu este strict un proces de culoare, a fost folosita destul de intens in filmele mute. Sectiuni intregi ale filmului au fost vopsite chimic intr-o singura culoare. De exemplu, scenele de noapte au devenit albastru inchis, in timp ce cele din timpul zilei au fost portocalii sau galbene s.a.m.d.
Adevarata descoperire pentru culoare a venit in 1935, odata cu lansarea primului lungmetraj in Technicolor. Era "Becky Sharp", o versiune americana a "Vanity Fair" a lui Thackeray.
Inainte de aceasta, procesul Technicolor a fost incercat in cateva imagini scurte si s-a vazut ca aici, in sfarsit, a fost o metoda de a da culoare adevarata, realista Cinematografului.
Asa cum fusesera partial vorbit, tot asa au existat filme partial color, folosind procesul costisitor Technicolor pentru a evidentia secvente importante. O scena de bal dintr-un film costumat poate avea culoare si o secventa spectaculoasa intr-un musical.
Multe dintre primele filme Technicolor au fost criticate pentru culorile lor stridente. Acesta nu a fost, de fapt, vina procesului - mai degraba excesul de entuziasm al realizatorilor de film care au dat dovada de putin gust prin utilizarea celor mai stralucitoare culori disponibile pentru costumele si fundalul sau. Filmul Technicolor nu a facut decat sa inregistreze cu fidelitate scena pusa inainte.
In anii urmatori, marile companii au incercat procese proprii, cum ar fi Metrocolor, Warnercolor, Deluxe, etc., dar Technicolor a continuat sa se dezvolte in fata tuturor participantilor.
A treia piatra de hotar, precum sunetul, a fost adusa de presiunile economice. De data aceasta, nu a fost implicata doar o singura companie, ci intreaga industrie cinematografica in sine.
La sfarsitul anilor patruzeci, televiziunea a facut ca prezenta la cinema sa scada alarmant. Cautand cu disperare o noutate cu care sa-si atraga publicul inapoi, realizatorii de film au scos din seifuri diferite procese tridimensionale si pe ecran lat pe jumatate uitate.
*****
*
Primul sistem de sunet, Vitaphone, a facut furori cand a fost vazut pentru prima data (poza de sus). Primul film din CinemaScope a fost ,,Roba" (poza de jos). Acesta a folosit un film de 35mm (standard) si o camera cu o lentila anamorfica care a produs o imagine ,,stransa" pe film si aceasta a fost corectata de o lentila speciala pe proiectorul de cinema.
*****
Pana la inceputul anilor cincizeci, au fost introduse cinci sisteme principale - 3-D, Cinerama, CinemaScope, Vista Vision si Todd A-O. Inca din 1936, 3-D fusese incercat intr-o serie de scurtmetraje. In 1953 a fost prezentat primul, lung metraj 3-D, ,,B'Wana Devil", o imagine din jungla. Publicul a fost incantat si uimit cand sulitele si leii au aparut pentru a micsora ecranul spre ei si au simtit ca pot pasi direct in imagine.
*****
*
O scena din "B'Wana Devil", primul film tridimensional al Americii.
*****
Iluzia tridimensionala a fost creata prin utilizarea camerelor de studio duble si a doua proiectoare interconectate in cinematograf. Fiecare membru al publicului a purtat o pereche de ochelari polarizati care imbina cele doua imagini suprapuse proiectate pe ecran. Filmul a avut un succes enorm si au urmat alte caracteristici 3-D, toate reluand aspectul nou al procesului.
Cinerama a folosit trei camere si trei proiectoare. Cele trei imagini au fost proiectate simultan una langa alta pe un ecran panoramic urias curbat care se intindea pe toata latimea cinematografului. Nu era tridimensional, dar dadea o iluzie de profunzime.
A fost un proces costisitor, greoi, mai potrivit pentru jurnalele de calatorie decat pentru a spune o poveste dramatica. In anii urmatori, tehnica a fost imbunatatita. Era necesar un singur proiector, iar nevoia de trei camere a fost eliminata.
Todd A-O a abordat dimensiunile Cinerama folosind o singura camera si film de 70 mm, care este de doua ori latimea standard. Dar tehnica nu a fost folosita pe scara larga in industrie.
Twentieth-Century-Fox's CinemaScope a fost lansat in 1953 cu ,,Roba", un film epic spectaculos. S-a dovedit rapid cel mai popular dintre toate procesele noi si a fost in curand adoptat de alte companii. Dadea o imagine larga, de doua ori si jumatate mai larga decat era inalta, sugerand si un sentiment vag de profunzime.
VistaVision de la Paramount nu a modificat drastic proportiile ecranului de dimensiuni normale, dar, combinat cu Technicolor, a oferit o claritate si un realism exceptional.
In lupta sa frenetica pentru supravietuire, Cinematograful si-a demonstrat in mod necesar inventivitatea. Recent "Sensurround" a fost prezentat in filmul ,,Cutremur / Earthquake". Folosind difuzoare uriase in cinema, care au declansat un truc optic special pe film, a fost posibila simularea undelor sonore cauzate de un cutremur, suficient pentru a nu-ti taia respiratia. Dupa ce a perfectionat sunetul, culoarea si ecranul lat, ce urmeaza?
*
Traducerea acestui articol din limba engleza in limba romana este realizata de Georgeta-Mariana_Dinu.
*****
Comentarii
Trimiteți un comentariu